Bradul împodobit în tradiția românească

În cultura tradiţională română bradul a fost considerat „pomul vieţii”, fiind prezent în toate
cele trei mari rituri existenţiale ale omului: naşterea, nunta şi moartea. În acest sens el devine
astfel un alter ego la naşterea unui copil.

Etnologul Romulus Vulcănescu precizează: „în vârful bradului e scrisă soarta copilului” . I. Ghinoiu afirmă ca în unele zone etnografice (Avrig, jud. Sibiu) la naşterea unui copil se planta şi perechea lui fitomorfă (bradul) care urma să fie jertfit, prin tăiere, la moartea fratelui său. Tot în obiceiurile de naştere, bradul era implorat de părinţi să le adopte pruncul prin protecţie magică, mai ales când aveau indicii că acesta a fost ursit nefavorabil de Ursitoare:,.
Brade, mări Brad, I Nu te mânia, I Nu te-nfiora I Rogu-mă Brad ţie I Să-l primeşti pe Ion I Făt
să-ţi fie I Făt iubit I Rupt din tine I Şi cât trăieşti I Să-1 ocroteşti”.
În unele zone din țară înca mai există tradiția ca la nașterea copilului să se sădească un brad. Simbolic, cei doi, copilul și bradul, sunt înfrățiți. În alte zone, se obișnuia ca nou-nascutul să fie inchinat de moașă în fața unui brad în timp ce aceasta rostea niște cuvinte magice.
Bradul era legat strâns de viața și moartea omului. Între brad și om, românul a conceput o relație mitică prezentă în toate etapele vieții lui, de la naștere la moarte, dar și după moarte. Copilul era închinat de mic la brad. Părinții noului născut, pentru a preveni un destin presupus nenorocit, dăruiau sau înfrățeau copilul cu un brad, din clipa aceea soarta copilului era scrisă în vârful bradului.Copilul creștea având grijă de dublul lui, bradul, în baza credinței că fiecare om își are un dublu vegetal în viață. Destinul lor se împletea în tot timpul vieții. Când tânărul se îmbolnăvea, părinții mergeau la brad să-i ceară ajutor. Când se căsătorea, mergea tot la brad să-l anunțe. Bradul participa la nuntă alături de miri, era purtat în hora nunții de brădar. După nuntă, bradul era suit pe casă pentru protecția vetrei mirilor.

Tinerii păstori din Poiana Sibiului făceau o formă de pre-nuntă, în pădure, înaintea unui brad, unde tânăra pereche își jura reciproc credință. Pentru nuntă, flăcăii din ceata mirelui alegeau un brad din pădure, îi cereau iertare că îl taie, dar fac aceasta ca „să țină loc de mire / până la nuntire / că ești de vârsta / împăratului nost”. Era împodobit cu panglici, beteală și flori de cumnățele de brad și cumnații de brad și apoi era purtat de bradar, un fel de stentor în colocărie, la casa miresii, unde se juca „Hora bradului” spunându-se: „bradule, brăduțule / te jucăm drăguțule / la casa miresii/ și-a împărătesii/ ca să ții tu parte / mirelui de departe…”. Iar la moarte, se folosea bradul funerar. Relația pom-om se întrevede în cântecul uncheșilor la priveghi în Vrancea: „Omule-pomule / nu te milui, / nu te jelui; / Bucură-te bucură / că rădăcina ta / murind în pământ / a prins în cer / și lutul tău / s-a încurat / de unde-a venit / în vis liniștit”.

În vechime, bradul se mai punea în ferestre ori la poarta casei unde a decedat un om; era împodobit cu poame şi zaharicale (dulciuri), se aşeza pe masa de pomană ca pom al
mortului; bradul se plantează şi pe morminte ca simbol al veşniciei.

Primele referiri din lume la un brad de crăciun decorat datează din anii 1500.

Încă din vremuri antice, cu mult înainte de anii 1500, data de 25 decembrie, dar şi zilele care o precedau, au fost extrem de importante pentru civilizaţia romană, care a avut o influenţă covârşitoare în propagarea unor practici păstrate şi acum în perioada crăciunului, cât şi pentru civilizaţia geto-dacă (între 200 î.Hr. și 106 d.Hr.)
Înainte de obiceiul recent al împodobirii pomului de crăciun, pentru români, bradul avea şi are şi acum, în diferite zone ale ţării, alte semnificaţii ritualice. Era tăiat la nuntă sau la moartea cuiva, în cazul celor care mor tineri şi necăsătoriţi, ca un simbol pentru „nunta“ cu natura şi divinitatea.

Dacă de-a lungul istoriei bradul împodobit a fost asociat cu practici oculte, cultul morților, zeități și numeroase obiceiuri care nu au nimic de a face cu Nașterea Domnului Isus, de ce l-am folosi astăzi ca ornament sau simbol pentru a celebra nașterea Regelui Regilor – ISUS?

”Căci un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umerii Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Prințul păcii.„ Isaia 9:6

Isus nu s-a născut în 25 Decembrie!

Biblia ne oferă două indicii principale despre nașterea Domnului Isus.

În Luca 1 aflăm de preotul Zaharia și soția lui Elisabeta părinții lui Ioan Botezătorul vărul lui Isus.
„În zilele lui Irod, regele Iudeei, era un preot pe nume Zaharia, din ceata preoțească a lui Abia. Soția lui era dintre fetele lui Aaron și se numea Elisabeta.”

„În timp ce Zaharia își îndeplinea slujba de preot, pentru că venise rândul cetei lui să slujească înaintea lui Dumnezeu,
a fost ales prin sorți, după obiceiul preoției, să intre în Templul Domnului ca să tămâieze.”

Perioada în care era desemnată ceata lui Abia să slujească în templu o aflăm din Cronici. Abia a fost una dintre cele 24 de cete preoțești rotative, fiecare dintre ele slujind în templu de două ori pe an – timp de o săptămână fiecare, de la Sabat la Sabat.

„I-au împărțit prin tragere la sorți, între unii și alții… al optulea pentru Abia”
1 Cronici 24

Ceata lui Abia a slujit în templu în timpul celei de-a zecea săptămâni a ciclului preoțesc. Săptămâna a 10-a a din luna Sivan. Luna Sivan durează aproximativ de la jumătatea lunii mai până la jumătatea lunii iunie. La scurt timp după ce Zaharia s-a întors de la îndatoririle sale de preot, Elisabeta a rămas însărcinată cu Ioan Botezătorul.

„Când i s-au terminat zilele de slujbă, s-a dus acasă.
După un timp, Elisabeta, soția lui, a rămas însărcinată. Ea s-a ascuns timp de cinci luni, zicând:
„Iată ce mi-a făcut Domnul atunci când a privit spre mine, înlăturându-mi disprețul pe care l-am îndurat între oameni!”.” Luca 1:23-25

„În luna a șasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret,
la o fecioară logodită cu un bărbat al cărui nume era Iosif, din Casa lui David. Numele fecioarei era Maria.
Intrând la ea, îngerul a zis:
‒ Salutare, ție căreia ți s-a dat har! Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei!” Luca 1:26-28

„Maria l-a întrebat pe înger:
‒ Cum se va întâmpla lucrul acesta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?
Îngerul, răspunzând, i-a zis:
‒ Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea, Sfântul Care Se va naște va fi numit „Fiul lui Dumnezeu”.
Iată că Elisabeta, ruda ta, a conceput și ea un fiu, la bătrânețe. Și ea, despre care se spunea că nu poate rămâne însărcinată, este acum în luna a șasea.
Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este fără putere.
Maria a zis:
‒ Iată-mă, sunt slujitoarea Domnului! Facă-mi-se după cuvântul tău!” Luca 1:34-38

Prin urmare, conform textelor de mai sus, putem aproxima luna nașterii lui Isus ca fiind Tishri (de la mijlocul până la sfârșitul lunii septembrie).
Pentru a ajunge la această dată, începem de la conceperea lui Ioan Botezătorul, luna Sivan (iunie), numărăm înainte șase luni pentru a ajunge la anunțul lui Gabriel despre conceperea lui Isus, luna Kislev (decembrie), apoi numărăm înainte încă nouă luni pentru a ajunge la luna Tishri (septembrie), când s-a născut Isus.

Un al doilea indiciu îl găsim când citim despre începerea lucrării lui Isus și crucificarea.

„Isus avea în jur de treizeci de ani când Și-a început lucrarea” Luca 3:23

„Era Ziua Pregătirii Paștelui, cam pe la ceasul al șaselea.
Pilat le-a zis iudeilor:
‒ Iată-L pe Împăratul vostru!
Ei au strigat:
‒ Ia-L! Ia-L! Răstignește-L!” Ioan 19:14-15

Întrucât Isus avea în jur de 30 de ani când și-a început lucrarea, care a durat trei ani și jumătate, când a murit avea 33 de ani şi 6 luni, deci îi mai trebuiau 6 luni şi ar fi împlinit 34 de ani. Adăugăm 6 luni din luna Nisan când se sărbătoreau Paștele , ajungem în luna Tishri (de la mijlocul până la sfârșitul lunii septembrie).

Ce alte sarbători au fost sau sunt celebrate în 25 decembrie?
Ce se sărbătorea în 25 decembrie înainte de nașterea Domnului Isus?

Cu trei secole înainte de nașterea lui Hristos, oamenii sărbătoreau ziua de 25 decembrie, susțin arheologii. Înainte cu aproximativ 300 de ani de nașterea lui Isus ziua de 25 decembrie a marcat sfințirea celei mai mari statui a zeului soare din lume antică, Colosul din Rodos de 34 de metri înălțime și 200 de tone.

Alți zei care apar în documentele istorice ce s-au născut în 25 decembrie:

Mithras – zeul soare al persanilor, născut dintr-o fecioară într-o peșteră.

Tammuz (Ezechiel 8:14), numit și Baal zeul Soare, fiul lui Semiramis. A murit în timpul unei excursii de vânătoare, probabil ucis de un animal sălbatic, iar cadavrul său a fost găsit prăbușit peste un trunchi de copac putrezit. Mama lui spunea că din trunchiul putred a răsărit un pin și, în fiecare an, pe 25 decembrie, era obișnuit ca oamenii să ia acasă un brad și să-l împodobească cu aur și argint, ca simbol al renașterii lui Tammuz. Preotesele au postit și au plâns 40 de zile și 40 de nopți pentru moartea lui Tammuz la baza pinului, iar odată terminate zilele în care au jelit, și-au mulțumit reciproc prin schimb de daruri, care au fost puse la baza pinului.
În cultura persană au fost Nimrod Semiramis și Tamuz, în cultura greacă au devenit Zeus, Afrodita și Eros iar în cultura egipteană Osiris, Isis și Horus.

Horus fiul lui Isis, născut din fecioară.

Osiris tatăl lui Horus, considerat a fi parte a unei divinități triune Osiris, Horus și Isis

Attis din Frigia născut din fecioara Nana sau Cybele.

Zoroaster/Zarathustra născut dintr-o fecioară de 15 ani, Dughdhava.

Hermes fiul fecioarei Maia, membru al unei treimi Hermes Tris Megistus.

Semiramis și Tammuz

În prima imagine Semiramis și Tammuz

Attis

Attis

Adevărul este simplu și este statuat cu putere în Biblie, cea mai citită și verificată carte din lume.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Ioan 3:16
Nu găsim în Biblie vreo referire la o sărbătoare a nașterii lui Isus. Pentru nașterea și jertfa Lui Isus pe Cruce ar trebui să fim recunoscători în fiecare zi.

„Fiindcă, dacă mărturisești cu gura ta că Isus este Domn și crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre cei morți, vei fi mântuit.” Romani 10:9